Monumentul funerar al lui Domokos Simai jr., procurorul comitatului Békés, judecătorul mai multor comitate, era compus inițial din două registre, cel superior fiind decorat cu sculptura unui geniu înaripat, registrul inferior fiind destinat inscripţiei funerare. Azi se păstrează doar figura geniului înaripat, îngenunchiat, cu braţul drept sprijinit de o urnă funerară. În mâna dreaptă ţine o cunună de lauri, simbolul vieţii împlinite, în cea dreaptă o făclie întoarsă stinsă, simbolul trecerii în nefiinţă. Acest tip iconografic a apărut în Transilvania la începutul secolului al XIX-lea și a fost preluat de o serie de monumente funerare transilvănene, fiind răspândite până la sfârşitul deceniului al patrulea al acestui secol. În opoziţie cu limbajul dramatic al barocului, dominat de ideea înfricoşătoare a morţii, aceste monumente neoclasice timpurii prezintă o nouă viziune asupra morţii, percepută ca somnul veşnic, liniştit, prin reprezentarea unor genii visători, aceste scene fiind completate cu o serie de alte elemente care simbolizează ideea curgerii timpului. Monumentul funerar al lui lui Domokos Simai jr. se încadrează în categoria monumentelor neoclasice târzii, calitatea formală a acestuia fiind inferioară față de analogiile mai timpurii, imporanţa constând în faptul că este una dintre mărturiile unui fenomen interesant al istoriei oraşului, respectiv al stabilirii şi dezvoltării unui strat puternic al comercianţilor armeni la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, stabilind cu timpul legături strânse cu biserica minorită a oraşului.
Fațada principală a bisericii minorite în anul 1869, fotografia lui Ferenc Veress.