/media/uploads/2024/10/04/10.mp3
După ce Ardaric a devenit rege, au venit iar vremuri mai bune pentru familia noastră. Bărbații nu mai plecau atât de des la război, aveau mai mult timp pentru lucratul pământului, pentru animale și, în general, pentru treburile casei. Așa a putut și bărbatul meu să-i învețe pe cei mai mici dintre copiii noștri să mânuiască spada, să tragă cu arcul și să înhame caii. M-am bucurat mult că el a fost primul care a închinat la banchetul ținut în cinstea căsătoriei fetei noastre.
Chiar dacă au urmat ani mai liniștiți, totuși umbra războiului nu a dispărut de tot. Ne mai luptam cu celelalte neamuri care fuseseră și ele supuse hunilor, dar care acum aveau proprii lor regi. Dintre toate aceste popoare, cei mai răi erau ostrogoții, care mereu căutau motiv de luptă cu celelalte neamuri. Așa l-am pierdut pe Gunderit, fiul meu cel mai mare. Abia văzuse 18 primăveri, când armata noastră a fost trimisă lângă râul Bolia, să-i ajute pe sciri și pe ceilalți care luptau alături de aceștia împotriva ostrogoților. De data asta am pierdut bătălia și noi am pierdut un copil. A fost cel mai întunecat moment din viața mea. Mai mult nu pot să vă spun...