/media/uploads/2024/10/04/05-muzeum-priskos.mp3
În toamna celui de-al 42-lea an de domnie a Împăratului nostru Theodosius, am trecut râul Istros și am ajuns în ținuturile hunilor, în căutarea păcii. Când am ajuns în apropierea satului în care trăia văduva lui Bleda, ne-a lovit o furtună cumplită, care ne-a risipit toate lucrurile, și, fiind în toiul nopții, aproape ne-am rătăcit unii de ceilalți.
Am avut noroc că ne-au găsit sătenii, care, fiind foarte ospitalieri, ne-au aprins un foc de stuf, pentru a ne încălzi. Ne-au primit în casele lor, ne-au hrănit și conform obiceiului local, ne-au oferit și fete frumoase care să ne țină companie. La plecare i-am mulțumit gazdei, dăruindu-i trei căni de argint, piele roșie, piper din India și curmale, pe care știam că barbarii le apreciază mult.
Călătoria noastră a mai durat șapte zile până am ajuns într-un sat, unde Attila avea cel mai mare palat al său. Clădirea era construită complet din lemn și avea mai multe turnuri. În spatele acesteia era palatul lui Onegesios, cel mai influent om între huni, după Attila, desigur. Nu departe de gard am văzut o clădire de piatră, care, spre marea mea mirare, era o baie construită după planurile unui roman originar din Sirmium, care a ajuns prizonier la huni.
În timp ce așteptam să fiu primit în audiență la Attila, cineva m-a salutat Chaire. Tare m-a surprins pentru că nu mă așteptam ca un barbar să vorbească limba greacă. El mi-a povestit că, deși a fost prizonierul hunilor, a luptat vitejește și și-a câștigat respectul, dar și libertatea. Astfel, a făcut o carieră și cu toate că putea pleca oricând, a ales să rămână printre huni, pentru că viața lui era mai bună și mai liberă aici. Așa că s-a căsătorit cu o barbară, cu care a făcut mai mulți copii. Nu înțeleg cum poate gândi astfel: Cum să dai ordinea romană pe o viață barbară?!
Am fost invitat împreună cu solii din Imperiul Roman de Apus să participăm la ospățul lui Attila, care urma să înceapă în a noua oră a zilei. Am intrat în palat, care avea săli impozante, decorate cu elemente din lemn sculptat și am fost conduși în fața lui Attila. Paharnicii ne-au servit în potire, după obiceiul local, și ne-au poftit să ne rugăm înainte de a ne așeza. Scaunele erau amplasate de-a lungul pereților, într-o ordine ierarhică. În mijloc ședea Attila, întins pe un divan, iar în spate, pe un podium, era patul său decorat cu perdele colorate. După ce am ciocnit, s-au pus mesele și toată lumea s-a putut servi, dar fără să-și părăsească locul. Întâi a intrat sluga lui Attila cu un platou încărcat cu carne și apoi ceilalți slujitori care ne-au servit și pe noi cu carne și pâine, dar și cu alte mâncăruri gătite. Noi am fost serviți din veselă de argint, în schimb Attila avea tava și cupa din lemn. Am remarcat că toată seara a fost cumpătat. Haina îi era mai simplă și mai curată decât a celorlalți, iar spada și cizmele nu îi erau garnisite nici cu aur, nici cu pietre prețioase.
S-a lăsat seara și au intrat doi barzi care au cântat despre victorii și faptele de vitejie ale hunilor. Unii dintre oaspeți s-au entuziasmat, iar alții au scăpat o lacrimă. Momentul cel mai vesel al serii a fost când a intrat Zerkon, bufonul, un maur pitic, șchiop și cocoșat, cu nasul mic și turtit. Vorbea amestecând cuvinte din toate limbile și asta a fost atât de amuzant, încât nu ne-am putut opri din râs și, dintre noi toți, doar Attila a rămas sobru. Singurul moment în care i s-au îndulcit trăsăturile feței a fost la vederea mezinului. Comeseanul meu barbar, dar vorbitor de latină, mi-a explicat că există o profeție, cum că acesta este fiul care va duce mai departe neamul hunilor. Cheful a început să se încingă și am considerat că este momentul să mă retrag, pentru că băutura întunecă mintea și dezleagă limba.