/media/uploads/2024/10/04/08.mp3
Abia mă căsătorisem și așteptam primul copil, când bărbatul meu a plecat alături de Attila spre Apus. Se vorbea la șezătoare că o femeie ar fi motivul pentru care am ridicat din nou armele. Sora Împăratului de la Ravenna, Honoria, care era exilată la Constantinopol, i-ar fi trimis lui Attila un inel și o scrisoare, cerându-i ajutorul pentru a-și recâștiga dreptul la tron. Attila, convins fiind că prin acest inel ea îi oferă mâna, nu a stat mult pe gânduri și a pornit cu o oaste mare spre Gallia, mai ales că se zvonea că Honoria era foarte frumoasă. Pentru că a fost prima lui campanie militară, la întoarcerea din luptă, bărbatul meu mi-a povestit în detaliu tot ceea ce a văzut și a trăit. Am cucerit multe orașe romane. Mi le-a înșiruit pe toate, dar aveau nume atât de încâlcite încât îmi aduc aminte numai de Augusta Treverorum și Argentoratum.
Cea mai sângeroasă bătălie s-a dat pe câmpiile Catalaunice, unde s-au adunat popoare din toate colțurile lumii. Romanii au fost conduși de generalul Aetius, care a copilărit printre huni ca ostatic. Alături de ei luptau o sumedenie de neamuri: vizigoții, conduși de Theodorid, alanii, burgunzii și francii. Sub steagul lui Attila s-au adunat toate popoarele supuse: gepizii, conduși de Ardaric, ostrogoții, scirii, rugii și herulii.
Războiul a fost crâncen, cum nu a mai fost altul de când lumea și, la oricât de multe lupte ar fi participat, nici un viteaz nu ar fi putut să vadă în toată viața sa o luptă asemănătoare. La întoarcerea acasă, bărbați în toată firea vorbeau îngroziți că pârâiașul ce curgea pe câmpia unde s-a dat lupta s-a umflat așa de mult de sânge, încât a devenit un adevărat torent, iar cei însetați au fost nevoiți să bea apă amestecată cu sânge. De această dată soarta nu a fost de partea noastră și Attila a fost nevoit să se refugieze în tabăra sa formată din care îngrămădite, și doar așa a reușit să scape de moarte. Destinul bătăliei a fost prevestit de clarvăzători care, citind în măruntaie și oase, au prezis că Attila va pierde lupta, dar comandantul suprem al armatei potrivnice va muri. Din păcate, Attila dorea atât de mult să-l vadă mort pe Aetius, încât era dispus să riște totul. Prevestirea s-a adeverit, numai că nu Aetius, ci Theodorid, regele vizigoților a fost cel care a pierit în luptă.
După ce s-au întors, nu m-am bucurat mult timp de prezența soțului, căci, spre primăvară, bărbații au plecat din nou, dar de data aceasta spre Italia. Acolo au ocupat orașul Aquileia, despre care se spunea că era de necucerit. Apoi, după cum se povestește, ar fi sosit o solie chiar din Roma, condusă de Leo, un om bătrân și înțelept, care era capul bisericii lor. Nimeni nu știe ce a povestit Attila cu el, dar cert e că ai noștri s-au întors cu toții acasă.