/media/uploads/2024/10/04/04-exponate-epoca-hunica.mp3
Să știți că fiul meu seamănă tare mult cu bunicul. Încă de mic copil, când mă uitam la el, aș fi putut jura că va fi un mare războinic. Când bunicul era în floarea vârstei a luptat atât de vitejește, încât și romanii din răsărit îi știau de frică. Mereu s-a întors acasă din bătălii cu o pradă bogată, iar cel mai frumos inel, cu o piatră mare roșie, a fost dar de nuntă pentru bunica. Ea se trăgea din neamul gepizilor, despre care se zice că ar fi venit dinspre miazănoapte și că erau frați cu goții. Au avut împreună o mulțime de copii, din care au supraviețuit doar șase.
Tatăl meu a continuat tradiția familiei și a fost cel mai iute în mânuirea spadei. În anul în care m-am născut eu, Bleda și fratele său Attila tocmai ajunseseră stăpâni peste huni. Când tata pleca la luptă, de fiecare dată îmi era teamă că nu se va mai întoarce, dar soarta a fost bună cu noi și mereu revenea cu tot mai multe bogății. La un moment dat, Attila a rămas singurul stăpân peste huni și se zvonea că și-ar fi ucis fratele, dar tata nu vorbea niciodată despre asemenea lucruri în fața noastră, așa că nu știu să vă spun care-i adevărul.
Cert este că steaua noastră a urcat și mai sus atunci când Ardaric, rege peste gepizi și unul dintre favoriții lui Attila, și-a aplecat privirea asupra familiei noastre. Mereu a apreciat curajul tatălui meu pe câmpul de luptă și faptul că mama făcea parte dintr-o familie de seamă din neamul gepizilor.
Cu toții știam că Attila adună o mare oaste ca să năvălească peste romanii din apus, când a sosit vestea că la Constantinopol s-a zguduit pământul și s-a prăbușit marele zid care înconjura orașul. Attila, fără să mai piardă timpul, s-a folosit de acest noroc și s-a îndreptat cu toată armata spre romanii din răsărit. Știu din poveștile tatălui meu că ai noștri au pus stăpânire peste orașele din piatră ale romanilor.
Pe vremea aceea eu eram la vârsta măritișului. Datorită rangului familiei mele am ajuns la curtea lui Kreka, prima soție a lui Attila, care locuia într-un palat de lemn splendid. Într-o zi, când noi, fetele, ședeam în palat, pe covoare, și brodam haine cu fire colorate, a venit la Kreka un sol de la Constantinopol, care i-a adus daruri prețioase. Acesta vorbea într-o limbă pe care nu am înțeles-o, deși, fiind la curtea regală, știam să vorbesc în limba hunilor, gepizilor, goților și să grăiesc câte ceva chiar și în limba romanilor. Abia după aceea am aflat că solul vorbea limba greacă, pe care romanii din răsărit obișnuiesc s-o folosească. Noroc că a adus cu el și un tălmaci care traducea tot ce avea de zis solul. Așa am aflat că numele lui era Priskos și că a venit la noi să transmită mesajul împăratului. Peste tot mergea după el un scrib, care nota cu hărnicie tot ce se întâmpla. Abia când eram deja bătrână, am aflat că acest Priskos a scris povestea vremurilor noastre.