/media/uploads/2025/06/25/ro-10.mp3
Perioada lungă de izolare, dar mai ales spațiile foarte mici de pe navă unde trebuiau să trăiască, i-au transformat pe exploratorii noștri, deveneau tot mai iritați de prezența celorlalți și tânjeau după solitudine: ”de am reuși să scăpăm unii de alții câteva ceasuri la rând, am învăța poate să vedem o latură nouă și să fim din nou interesați de camarazii noștri, dar nu e posibil. Adevărul este că, în acest moment, suntem la fel de sătui de compania reciprocă precum de monotonia rece a nopții întunecoase”, scria dr. Cook.
Pisica Nansen, poate cel mai iubit și alintat membru al expediției, a fost și ea o victimă a nopții polare! Făcându-și foarte bine meseria de pisică, Nansen se plimba printre picioarele navigatorilor, torcea lipită de ei sau cerșea mâncare la ora cinei. Dar, mai presus de toate, îi amuza și le alina dorul de casă, nevoia de tandrețe! Plus că vâna activ „singurele ființe neatinse de apăsarea întunericului, care erau șobolanii și s-ar zice că lipsa razelor indiscrete ale soarelui le priau patimilor lor amoroase de vreme ce toată iarna ținură întruna logodne și nunți zgomotoase și mereu răsunară țipetele indignate ale d-șoarei Șobolan încolțită de un galant grăbit!” Pisica alb cu negru a devenit și ea o pradă a melancoliei polare și Dr. Cook notează că „una peste alta Nansen părea cu desăvârșire scârbit de ambianță și de tovarășii lui și căuta refugiu în colțuri nefrecventate! Temperamentul i s-a schimbat, ființa bună și vioaie devenind de o nemulțumire agresivă!” Moartea pisicii i-a afectat pe toți, cu atât mai mult cu cât fusese singura fărâmă de viață sentimentală din preajmă, răpită și ea acum de noaptea polară!