/media/uploads/2025/06/25/ro-3.mp3
De Gerlache a achiziționat o navă balenieră norvegiană, Patria, construită în 1884 la Oslo, pe care a transformat-o în corabia Belgica. Aceasta a fost scufundată în 1940, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nava avea 30 de metri lungime și 6,5 metri lățime, fiind elegantă, solidă și potrivită pentru condițiile dure ale Antarcticii. Transformarea ei a fost un proces complex, care a durat din vara anului 1896 până în iunie 1897: a fost întărită cu platbande de oțel, a primit un motor nou de 35 de cai putere (deși de Gerlache și-ar fi dorit unul de 80 cai putere) și a fost adaptată pentru activități științifice. A fost echipată cu catarge, cabine, două laboratoare, precum și un sistem ingenios de conservare a echipamentului științific și a proviziilor.
La Anvers au fost încărcate la bord 120 de tone de cărbune pentru cazanul motorului, plus alte 40 de tone de antracit – un tip de cărbune superior destinat sobelor de pe navă, având în vedere că destinația nu era una dintre cele mai calde ale globului. La Punta Arenas, oprire planificată înainte de traversarea Strâmtorii Magellan, nava urma să fie aprovizionată cu încă 100 de tone de cărbune. Motorul Belgicăi, în regim de economie strictă, consuma aproape 2 tone de cărbune pe zi, dezvoltând o viteză de 3 mile marine/oră, aproximativ 4,83 km/h. Viteza maximă, cu un consum mult mai ridicat, era de 7 mile/oră, adică de 11,27 km/h.
„Pentru o expediție ca a noastră, alegerea tovarășilor de călătorie este de cea mai mare importanță” – nota comandantul Adrien de Gerlache. După ce primul val de entuziasm s-a risipit, a urmat munca grea a organizării și planificării unei expediții către tărâmurile înghețate și neprietenoase ale sudului. Tinerii savanți belgieni renunțau unul câte unul: nu doreau să se desprindă de familie și carieră pentru atât de mult timp, mai ales că planul inițial prevedea o expediție de durată, întinsă pe două sezoane polare.
Statul major era format din belgianul Adrien de Gerlache de Gomery, care avea 31 de ani când devenea comandantul expediției. Prima persoană care i s-a alăturat a fost polonezul Henryk Arctowski, de numai 26 de ani. El lucra la Institutul de Chimie din Liege. În cadrul expediției a ocupat pozițiile de geolog, oceanograf și meteorolog, pentru care s-a pregătit intens, urmând cursuri speciale, cu aplicații practice de glaciologie, în Elveția, și meteorologie, în Anglia.
Belgianul de 28 de ani, Émile Danco era un vechi prieten al lui de Gerlache și ofițer de artilerie, fiind foarte entuziasmat de participarea la o astfel de expediție. Suferea însă de o dilatare a aortei, motiv pentru care inițial i s-a refuzat participarea la expediție. După îndelungi tratative obține dreptul de a se alătura expediției, în rol de geofizician.
Naturalistul echipei, românul Emil G. Racoviță, în vârstă de 29 de ani, a fost select la recomandarea lui Arctowski, care fiind la Paris a aflat că Racoviță susținuse o teză magistrală despre polichete marine, lucrase pe mare cu navele laboratorului de la Banyuls-sur-Mer, fusese unul dintre primii zoologi care se scufundase pentru a cerceta fauna bentonică și dezvoltase noi modalități de pescuit pelagic. Racoviță s-a arătat interesat de expediție, obstacolul a fost însă faptul că trebuia să își efectueze stagiul militar obligatoriu în România. Adrien de Gerlache a intervenit pe lângă Contesa de Flandra, Marie de Hohenzollern-Sigmaringen, sora cea mai mică a Regelui Carol I, care a obținut de la fratele său scutirea lui Racoviță de serviciul militar.
Georges Lecointe, de naționalitate belgiană, în vârstă de 28 de ani acceptă poziția de Comandant Secund al Expediției Antarctice Belgiene. Un alt împătimit navigator, Lecointe a activat ca ofițer al Marinei Franceze. Funcția sa oficială, în echipa științifică a expediției era aceea de ofițer de navigație, dar în atribuțiile sale intrau și observațiile astronomice, precum și problemele de hidrografie și cartografie a pământurilor noi ce aveau să fie descoperite.
Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud, a fost Prim locotenentul expediției, avea numai 25 de ani împliniți când s-a alăturat echipei. El a fost, de altfel, și primul care a ajuns la Polul Nord. Palmaresul lui Amundsen a rămas de neîntrecut până astăzi! În materie de explorări polare poate fi considerat cu ușurință un supraom: timp de aproape 30 de ani, Roald Amundsen a contribuit la progrese tehnice semnificative, de la utilizarea saniei trase de câini pentru a cuceri Polul Sud până la dirijabile și a realizat un total de șapte expediții în Arctica și Antarctica, înainte de a dispărea într-o acțiune de salvare, deasupra Polului Nord, în 1928.
Funcția de medic și fotograf al expediției a fost ocupat de americanul Frederick Cook, având atunci 32 de ani. Cel îl recomanda era experiența polară, căpătată în expedițiile organizate în Groenlanda. Probabil că fără Dr. Cook și experiența lui polară, cu totul alta și mult mai dramatică ar fi fost soarta expediției Belgica!
Henryk Arctowski l-a invitat pe conaționalul și bunul său prieten, pe Antoni Dobrowolski la Anvers pentru a face o scurtă vizită pe Belgica! Dobrowolski a fost fermecat de corabie și de ideea unei astfel de expediții și, cu mult entuziasm și ardoare, i-a scris și l-a implorat pe de Gerlache să îi permită îmbarcarea alături de echipaj, fiind acceptat ca asistent meteorolog. Avea 25 de ani.
Locotenentul secund a devenit belgianul de 21 de ani, Jules Melaerts. El a fost singurul ofițer de pe Belgica care a fost plătit pentru serviciile aduse expediției, ceilalți oferindu-și serviciile total dezinteresați financiar.
Echipajul navei a suferit mai multe modificări pe parcursul voiajului, cele mai multe concedieri fiind datorate insubordonării, ultimele având loc chiar la Punta Arenas. Formațiunea finală număra 19 persoane, 9 reprezentau statul major și cercetătorii. Ceilalți 10 membri ai expediției erau: Henri Somers și Max van Rysselberghe – inginerii belgieni; Louis Michotte – bucătarul belgian al expediției; marinarii: Gustave Dufour și Jan van Mirlo – de naționalitate belgiană, iar Adam Tollefsen , Ludvig H. Johansen, Engebret Knudsen, Carl August Wiencke, și Johan Koren, norvegieni.
Componența expediției a fost cu adevărat internațională: nouă belgieni, șase norvegieni, doi polonezi, un român și un american! Cu excepția doctorului Cook, niciun membru al echipajului nu avea experiență în explorări polare, iar majoritatea se aflau la început de carieră. Cel mai tânăr membru avea doar 18 ani, iar cel mai vârstnic – 34.
Doi dintre membrii echipajului și-au pierdut viața în timpul expediției. Pe 22 ianuarie 1898, în timpul unei furtuni, marinarul Carl August Wiencke a fost aruncat peste bord în apele înghețate – un moment tragic pentru echipaj. Azi, insula Wiencke îi poartă numele. În data de 5 iunie 1898, Émile Danco, a cărui afecțiune cardiacă se agravase în timpul iernii polare, a decedat la bord. În memoria sa, o insulă și o porțiune de coastă din Peninsula Antarctică au fost numite după numele său. După moartea sa, întreaga echipă a fost cuprinsă de disperare. Racoviță nota în jurnal: „Niciodată nu ne-a fost așa de frig la trup, niciodată așa de rece la inimă.”
Un al treilea membru al echipajului, Engebret Knudsen, s-a stins din viață la doar câteva luni după întoarcerea din expediție.