/media/uploads/2025/06/25/ro-11.mp3
La începutul anului 1899, Dr. Cook a realizat că o nouă iarnă petrecută în banchiza antarctică ar putea avea consecințe catastrofale. A solicitat urgent întocmirea unui plan de eliberare din ghețurile care îi țineau prizonieri de un an de zile, subliniind că trebuie să fie un efort comun, iar în acest timp să se suspende toate activitățile științifice. Ofițerii s-au mobilizat rapid, iar pe măsură ce au început lucrările, planurile s-au rafinat. George Lecointe, căpitanul Belgicăi și singurul cu pregătire în pirotehnie, a început să testeze explozibilul aflat în cala navei, tonita. Comandantul de Gerlache, deși într-o stare de sănătate extrem de fragilă, s-a implicat activ și a elaborat un plan de atac asupra gheții, folosind cele patru fierăstraie păstrate la bord încă din perioada când vasul era balenier în apele nordice. Cu ajutorul acestora, intenționa să deschidă un canal artificial prin banchiză, astfel încât nava să poată fi eliberată. Traseul urma să aibă aproximativ 700 de metri lungime, cu o deschidere de 100 de metri la apă liberă, restrângându-se până la doar 10 metri în apropierea vasului, unde stratul de gheață era extrem de gros — până la 8 metri.
Două echipe lucrau aproape fără încetare, în două schimburi, profitând de lumina aproape continuă a soarelui polar. Prima echipă, condusă de comandant, lucra de la ora 8 dimineața până la 6 seara, cu pauze pentru prânz și cafea pe navă. În această echipă se aflau Melaerts, Racoviță, Van Mirlo, Johansen, Koren, Van Rysselberghe și Tollefsen, în timp ce echipa secundului Lecointe, care avea tura de noapte (de la 7 la 11 seara și de la miezul nopții până la 4 dimineața), tăia gheața: Dr. Cook, Amundsen, Arctowski, Dobrowolski, Somers și Dufour.
Acest efort fizic s-a dovedit extrem de benefic pentru moralul echipajului, care, după atâtea luni de izolare și epuizare, părea dezbinat și slăbit. Noaptea polară afectase pe toată lumea! În timp ce lucrau la canalul de eliberare, Knudsen era bolnav și sub „tratament de coacere”, Dobrowolski abia se mai ținea pe picioare, iar Tollefsen părea să-și fi pierdut complet mințile...
Primele plăci de gheață au fost îndepărtate cu succes către apa liberă, dar unul dintre sloiuri s-a blocat între maluri! A fost nevoie de folosirea dinamitei pentru a-l urni. Echipa căuta disperată soluții pentru a preveni blocarea sloiurilor, pentru a reduce frecarea dintre ele și pentru a depune cât mai puțin efort la tăiere. Prima zi, au reușit să decupeze 40 de metri de gheață, iar apoi procesul a continuat până aproape de navă. Acolo situația se înrăutățea. Fierăstraiele s-au tocit când au încercat să taie gheața veche din jurul vasului, unde se afla un amalgam de conserve, resturi de animale și alte reziduuri care făceau imposibilă tăierea. Prin tăiere și detonare, nava ajunsese acum fix între două plăci de gheață ce o puteau strivi în orice moment. Amundsen a propus un plan de rezervă — bazat pe bărcile de salvare ale navei. Totuși, acest plan nu era realist: o mână de oameni slăbiți, bolnavi și cu moralul la pământ nu ar fi reușit să care o barcă grea pe sute de kilometri de banchiză și apoi să treacă cu bine prin apele furtunoase ale Strâmtorii Drake pentru a ajunge la Capul Horn, unde ar fi putut cere ajutor.
Comandantul de Gerlache se afla în fața unei decizii dificile: fie accepta planul lui Amundsen, cu neajunsurile lui, inclusiv lipsa hainelor de iarnă, complet distruse de șobolanii din cala vasului, sau rămânea pe vas, unde aveau provizii limitate, dar unde doctorul avertizase că încă o iarnă în captivitatea gheții ar fi avut efecte devastatoare. A ales să ordone oamenilor să continue să lucreze la ferestruirea gheții și, ca printr-o minune, după ce întreg canalul lor părea că se astupă, la ora 3 dimineața, în 12 februarie, nava plutea aproape liberă, după aproape 13 luni de captivitate.
Un singur obstacol mai rămânea: un sloi masiv care lega nava de banchiză și care putea fi spulberat cu ajutorul dinamitei, dar era mult prea aproape de vas. Atunci a intervenit geniul secundului, Georges Lecointe, care a plasat explozibilul în punctele cele mai vulnerabile ale banchizei, astfel încât nava să se elibereze complet fără să fie deteriorată. Inginerii Somers și Van Rysselberghe au pregătit motorul de urgență, iar Belgica a pornit prin canalul eliberator, sfărâmând orice bucățică de gheață care ar fi putut-o prinde din nou! Pe 28 martie 1899, Belgica a intrat în portul Punta Arenas, punând capăt expediției antarctice belgiene. Nava avea nevoie acum de o perioadă îndelungată de refacere.