/media/uploads/2025/06/25/ro-9.mp3
Din lipsa alimentelor proaspete, hrana lor constând în mare parte din conserve, și având în vedere că în anul 1898 vitamina C nu era cunoscută încă, doctorul Cook rostește înspăimântător diagnosticul cel temut al marinarilor – scorbutul, considerat o boală a trecutului, care vreme de secole a ucis peste două milioane de navigatori. Pe Belgica erau cantități mari de suc conservat de limetă (lime), care s-a dovedit complet ineficient în stoparea bolii, sucul de lămâie mediteraneană fiind singurul în stare să lupte cu aceasta.
Așa că doctorul a fost obligat, din nou, să improvizeze! Și-a amintit de inuiții din Groenlanda și de faptul că ei nu aveau simptomele acestei boli. Dieta lor consta aproape în totalitate din carne proaspătă și grăsime consumate în stare crudă! Așa că a prescris consumul zilnic de carne proaspătă de pinguin sau focă, cât mai puțin preparată termic, cât mai în sânge posibil. Tratamentul a avut efecte imediate pentru cei ce l-au urmat!
Amundsen, care la începutul lunii iulie se simțea rău și care prețuia foarte mult opinia doctorului, a început de îndată să consume pinguin crud și, în două săptămâni, își revenise complet! Lecointe, secundul la comanda Belgicăi, inițial a refuzat recomandare și starea lui s-a agravat. „Cazul lui îmi pare aproape deznădăjduit”, scria Dr. Cook, care îl considera pe secund „figura dominantă din rândurile noastre” și căreia, dacă i s-ar fi întâmplat ceva, restul echipajului ar fi căzut pradă disperării. Lecointe și-a dat seama că era vremea să îl asculte pe doctor și i-a declarat: „Voi sta pe plită o lună întreagă și voi mânca pinguini tot restul vieții mele polare, dacă asta îmi va face bine!” În numai 10 zile, Lecointe și-a putut relua toate îndatoririle științifice.
Din păcate, nu toți membrii echipajului au fost atât de înțelegători precum Lecointe, când vine vorba de sfaturile Doctorului Cook. Unul dintre cei ce au refuzat constant să consume carne de pinguin și de focă a fost chiar comandantul de Gerlache. Despre gustul cărnii de pinguin expediționarii mărturiseau că: „Este destul de dificil să îi descriem gustul și aspectul; nu avem absolut nicio carne cu care să o comparăm. Pinguinul, ca animal, pare să fie alcătuit dintr-o proporție egală de mamifere, pești și păsări. Dacă este posibil să ne imaginăm o bucată de carne de vită, un cod odorifer și o rață cu spate de pânză, prăjite într-o oală, cu sânge și ulei de ficat de cod drept sos, ilustrația va fi completă.”
Echipajul însă nu a dus lipsă de creații culinare aproape incomestibile. Bucătarul lor, belgianul Louis Michotte, era un personaj aparte în cadrul echipajului. Pagini pline de umor ne-a lăsat Emil Racoviță amintindu-și despre supele și prăjiturile preparate de acesta: „când venea vorba de supă, metoda amestecului atingea culmile amețitoare ale desăvârșirii. Tot ceea ce rămânea de la mesele de dimineață, de la prânz și seara, tot ceea ce ochiul iscoditor al lui Michotte descoperea prin conservele folosite sau prin sertare, tot ceea ce era aproximativ comestibil pe punte, își dădeau întâlnire în castronul cu supă. Și așa se făcea ca atunci când Michotte falnic, punea pe masă vasul în care se afla opera lui, și comandantul ridica capacul, în sala de mese se risipea un miros care nu se poate compara cu nimic”.
Prăjitura, o altă creație a maestrului Michotte și descrisă de Raco, cum îi spuneau colegii lui Racoviță, ne va amuza categoric: ”Pișcat de ambiție, într-o zi ne spuse cu seninătate că are să ne facă o prăjitură de foi cu dulceață. ....către sfârșitul mesei, ușa sălii se deschise și Michotte se arătă cu un aer grav și superior, ducând în mâinile întinse ceva într-o farfurie pe care cu respect o puse pe masă. Curioși cătarăm cu toții la ce se adusese pe farfurie: ceva rotund, gălbui, semănând cu un taler de lemn peste care fusese așternut, cu multă zgârcenie, un amestec de dulcețuri. Fiecare dintre noi luă o lingură din amestecul cel dulce, mărturisirăm că nu e chiar rău, dar ne întrebarăm însă ce idee ciudată să aducă această prăjitură pe un fund de lemn. Ușa se deschise din nou, era Michotte care văzând că nu e rechemat să fie felicitat se hotărî să primească personal recompensa așteptată. Se uită la farfurie și se încruntă. Ne spuse cu răceală că ceea ce rămăsese, adică fundul de lemn, era turta de foi și că noi mâncasem toată garnitura, Era atâta strășnicie în privirea lui Michotte și chipul său arăta atâta deznădejde, încât starea sufletească a tovarășului nostru ne mișcă adânc și înarmându-ne cu cuțite și alte instrumente contondente, sfârâmarăm turta în bucăți pe care le trecurăm în stomacurile noastre răzvrătite, în fața privirilor împăcate ale lui Michotte. Dar am pățit-o cu generozitatea noastră căci de atunci joia a devenit ziua de temut a prăjiturii, care nu se mai schimba deloc. Era același amestec de tot felul de dulcețuri, așternute cu calicie pe un taleraș negricios. Numai consistența aluatului se mai schimba: varia între tăria lemnului și a pietrei.”